Mats Ek, Hermeneutul 

de
SERGIU ANGHEL

Mai mulți critici care s-au ocupat îndeaproape de opera lui Mats Ek au observat că la începuturile carierei lui, deși nu mai era deja la modă conceperea baletelor fundamentate pe o poveste, Mats Ek a mers împotriva curentului care postula adevărul conform căruia coregrafia este o artă non-narativă. În logica specificității artelor lucrurile chiar stau așa. De ce ar trebui să povestim prin intermediul mișcărilor ceea ce este mult mai ușor de făcut, cu rezultate mult mai rapide și mai inteligibile prin harul povestirii; scrise sau rostite. Eu însumi, ca profesor, le explic chiar și acum studenților mei că dansul pune în ecuație mai degrabă conținuturi indicibile ale ființei, acele tensiuni și trăiri ale părții celei mai ascunse a sufletului, pe care literatura n-ar putea să le surprindă decât forjând limbajele poetice la limită. Exemplul clasic pe care-l mai dau din când în când este cel al disciplinelor olimpice. Substituind celor șapte arte câte o disciplină atletică și presupunând că dansului i-ar reveni proba de o sută de metri plat, ne-am putea pune întrebarea legitimă de ce ar trebui ca dansul, specializat în această probă de viteză, să încerce să smulgă trofeele celor specializați la săritura cu prăjina? Ce șanse ar putea avea un alergător fără prăjină să treacă peste o ștachetă plasată la înălțimea de patru metri?

În artă ca și în sport există reguli. Există însă și diferențe majore. Dacă în sport încălcarea regulilor este eliminatorie, în artă, uneori, subminarea lor este soluția integratoare a unei noi reguli. Unde sunt reguli sunt și excepții. Încălcând regula, Mats Ek a fost excepția; o excepție excepțională.

Dacă excepția a constat în cazul lui Mats Ek în aceea că, refuzând să meargă pe calea inovațiilor devenite aproape reguli de bun simț prin anii 70, excepționalismul său a constat în faptul că nu a folosit povestea în felul în care aceasta structura discursul coregrafic în secolul al XIX-lea. Prima schimbare de strategie la Mats Ek a fost revizitarea critică a subiectelor clasice. Operarea unei hermeneutici la nivelul unor povești care păreau iremediabil stagnante, cantonate în universul infantil. Primul pas major a fost, așadar, acela de a reinterpreta superficia tramelor epice arhicunoscute, indicând și tatonând straturi succesive ale lecturii. Nucleul magic, mirific, al poveștilor a fost astfel spart, bucățile lui putând fi rearanjate în puzzle-uri prin îmbinarea cărora ochiul putea vedea lumi noi, personaje noi, situații noi chiar dacă prinse în aceleași linii de forță gravitațională generate de nucleul inițial. Cu alte cuvinte „revoluția” lui Mats Ek nu este una Copernicană. El nu produce prin lucrările lui o schimbare majoră de paradigmă la nivelul convingerilor geocentrice. Dar, cu siguranță, Pământul, așa cum îl vede Mats Ek, și care rămâne acolo unde l-au lăsat povestitorii dinaintea lui, nu mai este unul plat. La Mats Ek, deși un „geocentric”, putem vorbi de viziunea unei Terra Nova, de un sol care are profunzimi și pe care artistul le vizitează cu voluptatea unei „descensus ad inferos”.

Revenind la parabola alergătorului și a săritorului la înălțime, Mats Ek pare a fi un alergător, dar care, în decizia lui paradoxală de a concura la proba de sărituri, reușește o spectaculoasă săritură în adâncimea subiectelor abordate, ignorând, cu geniu nebun, avertismentul că piscina este goală. Aici, în acest plonjeu inițiatic, Mats Ek găsește forța originară a rebotezării vechilor povești. Scriind pe suprafața apei – cum îi place să spună – el nu mai repetă totuși istorii de suprafață; lecturile lui sunt anagogice. Noi straturi ale lecturii se suprapun poveștilor infantile inițiale, așa cum, în timp, pe locul în ruină al unei vechi bazilici romane se înalță ulterior o catedrală, sortită și ea, conjunctural, să ajungă temporar moschee sau, poate, definitiv, un mall.

Dincolo de planul acesta al relecturării, al hermeneuticii literare – unde antecedentele similare sunt numeroase – descoperim ceea ce este pur și simplu Mats Ek; limbajul său. Am convingerea că nu reinterpretările sale, nu hermeneutica sa, nu gândirea sa regizorală – toate impecabile – fac unicitatea celui căruia noi, azi, îi scrutăm profunzimile ci particularitatea, unicitatea limbajului său. Cum să definești indefinibilul? Cum să definești un miros în interiorul unei lumi inodore? Cum să definești ceva fără sistem de referință? La acest capitol Mats Ek se dovedește o piatră tare; greu de descifrat. Dacă am lua în considerare o aserțiune a lui Goethe, cea conform căreia partea cea mi bună a unei literaturi este partea ei intraductibilă, atunci, pe cale de consecință logică, putem afirma că partea cea mai bună a operei lui Mats Ek stă în limbajul său inclasabil.

Lăsând impresia că ne traduce povești, Mats Ek își impregnează opera cu coduri vizuale subliminale, apărând și dispărând în fracțiuni de secundă pe corpul previzibil și recognoscibil al unor structuri ale baletului clasic, asemeni unor fulgurații electrostatice descriind trasee imprevizibile generatoare de sens. Dar care e sensul și cum pot căpăta sens fulgerele pe care le vedem pe cer? Aceste descărcări fulgurante ale stărilor emoționale ale personajelor sale – elaborate  parcă pentru a face și mai dificilă o formă aparentă de incriptare și părând a fi puse în construcția coregrafică de un capriciu al incongruenței voite, construiesc un supratext al poveștilor, care este, din punctul meu de vedere, o diafană și atotacoperitoare substanță autobiografică.

După ce își așază șevaletul în „Terra ferma” a unei tradiții incontestabile, culorile cu care îi pictează Mats Ek acesteia peisajele, pot lua uneori turnuri delicvescente, fosforice alteori, dar ce impresionează la „tablourile” lui Mats Ek este în primul rând faptul că, pe tot acest parcurs, previzibil la început și imprevizibil mai apoi, el își impregnează pânzele cu un parfum indicibil, ca cel al eroului din filmul lui Tom Tykwer, „Perfume”, scris de Andrew Birkin, dedus însă dintr-o esență total diferită. Parfumul lui Mats Ek este extras din esențele tuturor incongruențelor trăite de el și care în finalul apoteotic al oricăreia din lucrările sale nu generează un deboș haotic ci o reordonare a principiilor vieții. Între oul alb din „Frumoasa din pădurea adormită” și oul negru din finalul aceluiași spectacol, Mats Ek este omul care a străbătut un drum cultural complet, la capătul căruia a înțeles că la baza oricărei creații înalte trebuie așezată, de fiecare dată, o formă de rezolvare a negării negației și a găsirii punctului de conjuncție a opuselor, singura cale a eliberării sensului tensionat.

În contextul artei coregrafice contemporane, opera lui Mats Ek este una cardinală pentru că într-o lume a artei coregrafice care părea că-și va pierde steaua polară a sensului, el a repus-o pe cer la locul ei, odată cu importanța ei legată de sens și de rolul imuabil al acestuia în orice alcătuire, de la cele cerești la cele pământești.                                                       

Cum spuneam, Mats Ek a făcut o călătorie culturală completă. Faptul că în zborul său s-a folosit și de aripile tradiției, din care a făcut un aparat imersiv, capabil să străpungă și cerurile adâncimilor, îl scoate definitiv din orice comparație – improbabilă de altfel  - cu un Nils Holgersson călătorind prin țara Suediei pe aripile unei... lebede muribunde.

next page
Mats Ek, rămâne in istoria dansului contemporan ca salvator, pentru contemporaneitate, al temelor puerile care au bântuit imaginarul creatorilor de spectacol de balet din secolul al XIX-lea. Schemele simpliste ale unor trame epice puse în ecuație scenică la nivelul de bază al lecturii sunt așezate de Mats Ek deasupra unor realități complexe ale lumii contemporane, autorul oferindu-le astfel acestora șansa încărcării cu sensuri noi, profunde, contrariind astfel intențiile limitate ale autorilor inițiali, cantonați în straturile superficiale ale lecturii.