Heading 6

Metamorfoze ale spațiului invizibil din noi - Despre corp

 

S-a scris, s-a gândit, s-a criticat și analizat mult despre acest vehicul numit corp, micro-structură a unei mecanici profunde, universale, sau reflexie în oglindă a unei autonomii divine. S-a zis despre corp că ar fi: amestec fin al unor esențe superioare, dintr-o natură necunoscută, o bio-mecanică perfecta îmbinând legi nescrise, prilej de auto-cunoaștere. Cine descifrează fie doar și un aspect al corpului sau al corporalității lansează o ipoteză, prinde din zbor o idee, se măsoară cu el însuși, dintr-o perspectivă nouă, pentru că, a avea un corp, înseamnă a avea acces la o lume și cel mai probabil, a fi pe scena infinită a vieții în propriul rol determinant și creator de substraturi simbolice.

Fie că ne gândim la corp din perspectiva ontologiei, a științei, a filozofiei, fie că îl considerăm subiect sau obiect, corpul este real, consistent, dar și invizibil, iluzoriu, inconștient. Este prezent sau absent, ireal este cu noi sau împotriva noastră. Suntem în el, sau dincolo de el și mai mult decât el. Uneori îl uităm, însă aproape întotdeauna sunt ceilalți cei care ne aduc permanent la realitatea corpului nostru, ne readuc în dimensiunea materială, acolo unde ne uităm emoțiile sinelui profund, pentru că ne pierdem în realitatea aparentă, exterioară, sau ne lăsăm purtați de organismul corpului “social” de care suntem atât de legați printr-o interdependență stranie, dar logică. Așadar, trăim intens această permanentă stare de mișcare interioară, de joc între real și iluzoriu, între aici și dincolo.

În virtutea acestei inerții, pendulând între starea de obiectivare și subiectivitatea impresiilor noastre, relația cu corpul propriu este la fel de paradoxală ca și relația noastră cu lumea, sau cu spațiul din care provenim. Corpul nu trăiește în întregime în realitatea exterioară în care ne formăm, sau ne forțăm să existăm pentru că el este oglindire a unei minți interioare ce depășește realitatea fizică. Cu toate acestea, mentalul dorește cu tot dinadinsul să ne uităm universul interior în care zace infinitatea ființei noastre și să ne referim la corp ca la un obiect sau ca la o limită a finitudinii noastre. Iluzia oglindirii lumii reflectă deci, o imagine statică și răsturnata a corpului nostru, lipsită de interioritate, de dimensiunea profundă, superioară, lipsită de relief.

Fugim adesea dinspre emoție înspre formă, dinspre conținut spre lipsa lui, fiindcă cultura materialistă ne vrea blocați într-o dimensiune a frontierelor, a limitelor, a cutiilor. Și în această dimensiune, totul se măsoară, se divide, se recunoaște. În ce fel indefinit și subtil am putea deveni obiectivi în raport cu toate acestea, în raport cu propriul corp, făcând abstracție de lumea înșelătoare care ne predestinează de fapt poate unui fals, fiindcă se construiește din exterior spre interior și adesea deconstruind interiorul? 

Dar corpul poate deveni o poartă către invizibil, către impalpabil, irecognoscibil la o primă vedere, însă atât de prezent, o poartă către spațiul pe care îl sesizăm atunci când corpul este pus în mișcare prin dans. Cu alte cuvinte, mișcarea e mai ales interioară: deplasarea ideilor, transformarea emoțiilor, alunecarea gândurilor…Și dacă este așa, atunci ne putem întreba: relevă corpul dimensiuni invizibile, necuantificate de cuvânt, care însă devin vizibile în timpul dansului, a reprezentației însăși? Poate fi dansul un instrument revelator de meta-realități, de interfețe simbolice ce se nasc in corp la contactul cu o energie superioară pe care o accesăm în mod inconștient în procesul dialogului de la corp la corp, prin efort, în lipsa cuvântului, atunci când dansăm? Este întrebarea pe care o lansăm și ipoteza care ne face să regândim coregrafia prin prisma acestei transmiteri inconștiente de ritualuri interioare, pulsații ancestrale, energii subtile ce au darul să reveleze în interpretul- dansator, realități superioare ce țin de conștiință.

În dansul contemporan, corpul nu-și mai este suficient sieși, de multe ori nu-și mai aparține, sau nu mai aparține unei minți pragmatice capabile să-l ordoneze,

să-l cuprindă. În dansul contemporan, corpul se detașează de minte, se dizolvă, rămânând atașat unor puncte energetice care formează o coloană vertebrală de tip eteric. Această coloană vertebrală provine din însăși rădăcinile profunde ale energeticii noastre universale, ca o suprafață ce conectează gesturile materiale și imaterial-spirituale, conectând planul fizic, mental și toate planurile ideilor, conceptelor sau amprentelor energetice, formate în urma reflexelor noastre de gândire.

Am putea să ne întrebăm: dacă corpul nostru scapă propriei noastre minți, în ce realitate trăim, sau ce tip de realitate percepem cu simțurile noastre materiale? Sau de ce simțuri am avea nevoie pentru a le transcende pe acestea?!

Coregraful pare că se află permanent în căutarea unui răspuns, a unui echilibru obiectiv, între gândire și simțire, se află într-o permanentă stare de mobilitate între lumea reală și cea imaginară, reflectată de oglinda propriei subiectivități. Caută să refacă prin intermediul reflexelor, a percepțiilor, ori a simbolurilor transformate în iluzii materiale, identitatea pierdută a sinelui sau a lumii, pentru a recrea în timpul reprezentației, o versiune mai inteligibilă a omului.

Corpul minții, a conștiinței, a gândirii noastre, dimensiune secretă a afectelor, este de fapt locul în care arhivăm o cunoaștere. Și astfel, memoria impulsurilor interioare- murdare, bolnave sau curate, luminoase, revelatoare de sensuri superioare, se face scut ce ne apăra de lume, de zbaterea și focul ei, dar ne și delimitează pentru că, prin prisma acestei cunoașteri, devenim și o limită a lumii, un capăt al ei.

Așadar, ne întrebăm: acest corp ne aparține, totuși? E oare corpul un instrument al lumii, sau al nostru propriu, sau locul în care am plasat butoanele noastre secrete prin care accesăm dinamicele de fond și forță ale unei conștiințe superioare, regeneratoare? Sau poate că însuși cuvântul “ne aparține”, nu este decât iluzia unei minți în conflict, în opoziție cu mintea creatoare care nu-și aparține, fiindcă dăruiește în permanență. Există oare două minți în noi la fel de vii: o minte care ne forțează să ne atingem limita punând bariere ființei noastre, bariere univoc recognoscibile și deci materiale și mintea creatoare, infinită, care nu ne aparține, echivocă dar căreia îi aparținem în mod firesc? Nu e oare corpul instrument al unei dinamici mai fine, mai evoluate, al unui organism superior spre care tindem inconștient prin mișcare?

Această separare între cele două minți, această diviziune menită să ne despartă de noi înșine, ne face să ne limităm la o cromatică binară, lipsită de profunzime multi-dimensională, ne conduce să credem că suntem corpul nostru, iar el însuși e doar unul, din materie, din carne și fluide. Și totuși ceva ne împinge mereu spre un alt nivel, spre un alt început, spre o altă dinamică de emoții și relații. Atunci când dansăm, pare că ne negăm corpul în ceea ce are acesta mai opac, dar de fapt, lăsăm în mod inconștient loc altor perspective ale cunoașterii, racordându-ne la însăși cunoașterea autentică ce ne străbate, din care și noi suntem un simplu segment, dar un segment vital cunoașterii însăși.

Așadar, prin dans, și în mod particular prin dansul contemporan, corpul are acces la o cunoaștere, se racordează la energii și la realități subtile ce există în noi și dincolo de noi, realități ce devin vizibile în timpul dansului nostru. În dansul contemporan, corpul nu organizează doar o materie inertă, lipsită de coerență, ci organizează o minte productivă, creativă, capabilă să contureze o infinitate de posibilități. 

 

 

Condiționări

 

În loc să expunem complexitatea formulelor conținute de dansul contemporan, multitudinea experimentelor sale esențializate în permanente căutări și confruntări, în loc să ne grăbim să intrăm în teritoriile subversive și avangardiste pe care dansul contemporan le cucerește clipă de clipă aproape cu lăcomie, sau să analizăm minunatele sale construcții din ce în ce mai surprinzătoare- mari realizări ale dansului contemporan din acest secol, vom enumera limitările acestui domeniu, lipsurile dezarmante, condiționările. Doar înțelegându-i limitările îi vom înțelege specificitatea și frumusețea.

Coregrafia contemporană este un domeniu special și complex cu toate că este condiționat de factori multipli: mai întâi de factorul social-istoric. Dansul contemporan are nevoie de resurse pentru a exista și a se manifesta: financiare, umane, logistice, tehnice, etc…Dansul contemporan este de esență occidentală. Acest tip de artă provine și se menține în anumite zone de gândire ale societății occidentale, într-un context specific. Deși dansul contemporan se vrea cât mai deschis și apropiat de oameni, auto- generează un context particular, în care se auto-exprimă și se auto-definește, dar din păcate, tocmai această trăsătură îl face să se și auto-izoleze. Într-o societate occidentala, care timp de secole și-a definit granițele, indivizii, a creat instituții care au susținut acest model de valori pe bază de definiții oferite din exterior către interior, dansul contemporan are voința de a se auto-gestiona și defini din “interior”, adică, pornind din interiorul micro-structurilor sale, a artiștilor care îl practică. Prin urmare, el își fixează o poziție în raport cu societatea, uneori se plasează în frondă, face corp discordant față de context, se deconstruiește alteori, își re-programează rădăcinile identitare, își inversează categoriile, structurile cu care își țese perspectivele. Cu alte cuvinte devine atât de schimbător, uneori atât de voit revendicativ încât, ajunge să bulverseze, să șocheze și chiar să se îndepărteze de contextul pe care singur l-a produs.

Din acest punct de vedere, din dorința continuă de a-și defini, sau a-și nega reperele, dansul contemporan proclamă existența unei identități proprii și mai mult decât atât, a unei personalități proprii. Datorită acestor permanente transformări și permutări, dansul contemporan este mai degrabă un produs paradoxal prin faptul că înglobează mai multe dimensiuni ale cunoașterii într-un singur gest artistic.

Se adresează unui anumit public și din acest punct de vedere, își selectează atent adresa, dar și contextul sau contextele în care evoluează, interpreții care redau dar și trăiesc propunerile. Așadar, am putea spune că între dansul contemporan și omul contemporan, există uneori o corespondență. Dar dincolo de contextul social, simbolic sau filozofic, dansul contemporan este condiționat și limitat de anumiți factori obiectivi, și anume:

-Reprezentarea coregrafică, ea însăși este mai totdeauna condiționată de spațiul în care se derulează, de unghiul în care este poziționat spectatorul, de viziunea obținută. Aceasta, coregrafia contemporană a demonstrat-o din plin. Astăzi spectacolele coregrafice sunt realizate în cele mai ciudate spații: fabrici dezafectate, dormitoare, băi publice sau private, biblioteci și muzee, acoperișuri de bloc, piețe, parcuri, stații de metrou, apartamente, etc…Modul în care este construit spațiul, influențează desigur construcția lucrării și mesajul. În ceea ce privește diversitatea spațiilor alese pentru dans, coregrafii tind să redefinească anumite granițe conceptuale: “public/privat” prin inversarea lor. Astfel, cotidianul va aduce amprenta sa asupra reprezentației.

Pe de altă parte, misterul dansului va impregna spațiul comun al orașului, iar banalul binom arhitectural “spațiu- obiect” va căpăta o nouă identitate. Spațiul însuși, în cadrul reprezentației, va deveni din obiect, subiect.

Iată că, inversarea noțiunilor, a granițelor, a categoriilor este o tendință actuala a dansului contemporan, transformarea genurilor, a sub-genurilor- o caracteristică nu doar a dansului, ce se dorește a fi liber de orice limitare dar și o caracteristică a omului contemporan.

Dansul contemporan este mai apoi condiționat, ca orice artă vizuală, de simțurile noastre, ale spectatorilor… Un orb spre exemplu, nu va putea vedea o piesa coregrafică, tot așa cum un surd nu va gusta o lucrare muzicală. Dar un orb s-ar putea impregna totuși de o anumită energie transmisă de interpret în timpul reprezentației. Va fi însă asta suficient pentru a “citi” mesajul dansului? Se poate citi dansul și cu alte simțuri în afară de cel al văzului? Va avea dansul același impact asupra orbului, va transmite el aceleași emoții? (Îmi amintesc ca la un spectacol creat de mine, venise două reprezentații la rând, un domn care era orb. Îl urmăream cum pășește cu grijă și cu emoție în rândul spectatorilor, ferindu-se de oameni cu bastonul său alb. Nu credeam că va mai reveni și a doua oară. Ceva l-a făcut să revină totuși…)

Dansul este de asemenea condiționat de mișcarea însăși. Niciodată un coregraf ca Maurice Bejart (coregraf francez), sau ca William Forsithe (coregraf american) și încă mulți alții, pe care nu-i vom enumera, nu au lucrat cu interpreți care sufereau de un handicap fizic. (Știu însă coregrafi români și străini care au făcut-o cu succes, spre cinstea lor!). S-a încetățenit ideea că dansatorul trebuie să fie un individ sănătos, de regulă tânăr, puternic din punct de vedere fizic, apt pentru un efort- de cele mai multe ori dificil, mergând până la extrem, până la limita epuizării fizice și mentale. Interpretul, dar și coregraful, se antrenează zilnic și trăiesc adesea în medii specifice și, din acest punct de vedere chiar exclusiviste, la care n-ar putea adera alte tipuri de oameni. Dorința de afirmare, de a realiza performanțe pentru a putea vorbi de o carieră în domeniu, pune la grea încercare rezistența fizică și mentală a unui artist, care-și începe antrenamentele încă din copilărie și le termină odată cu senectutea.

Selecția interpreților este una destul de dură pe toate continentele. Principalele calități căutate sunt experiența în domeniu, vârsta, aspectul fizic, sănătatea și nu în ultimul rând, impresia plăcută și expresivitatea. Dar cum noțiunea: “expresivitate” conține și o mare doză de relativitate, adică e influențată de anumiți factori ce țin mai degrabă de educație, percepții, simț estetic, etc…selecția interpreților va fi și ea obligatoriu subiectivă. Și asta este cât se poate de firesc.

Așadar, interpretul trebuie să fie disponibil și motivat, e necesar ca el să asigure cu trupul și cu mintea sa, buna desfășurare a demersului artistic, calitatea interpretării. Pe de alta parte, interpretul ar trebui să aibă o memorie excelentă a mișcărilor. Sunt indivizi care au o mai bună memorie muzicală, de exemplu, rețin lucrări orchestrale de mari dimensiuni, dar nu pot ține minte un calup de mișcări simple. Cum în dans nu există partitură, interpretul devine partitura vie a coregrafului.

Pe lângă toate acestea, interpretul va avea un excelent simț al coordonării, al comunicării, va fi capabil să lucreze în echipă, să se pună cu alte cuvinte, total la dispoziția echipei de proiect. Apoi va asuma partitura coregrafică în întregime, cu toate nuanțele și amănuntele intrinseci prescrise de coregraf, nu doar o va reda în cadrul reprezentației “live”. Va transmite prin intermediul ei- semnificații, emoții, va dărui toată creativitatea sa de interpret pentru a da sens și logică materialului artistic. Coregraful are nevoie de toate aceste aspecte pentru ca, cel puțin un prim nivel al reprezentației să funcționeze. Or, acestea sunt de fapt condiționări pe care, spre exemplu pictorul sau scriitorul nu le are.

Apoi există limitările coregrafului, legate mai întâi de el însuși, de dispozițiile sale emoțional-funcționale, de sănătatea sa, de vârsta sau de experiența sa în domeniu…E limpede că un artist care nu se află în toate facultățile sale fizice sau mentale, nu va avea abilitatea de a crea lucrări coregrafice, de a-și manifesta plenar creativitatea. Pictorul Picasso a murit cu caietul de schițe în brațe. Picta în pat fiind grav bolnav. Un coregraf care n-ar mai putea să se miște, cu greu ar mai putea să coregrafieze și asta chiar dacă ar avea la îndemână alte mijloace, spre exemplu, cuvântul. El va putea dicta interpreților prin cuvânt ceea ce ar fi trebuit să le arate cu corpul. De altfel, mulți coregrafi contemporani recurg astăzi la aceasta metodă, adică preferă să folosească cuvântul pentru a găsi o anumită calitate a mișcării, o anumită profunzime or subtilitate a emoției.

Coregraful este limitat și de capacitatea lui de a comunica. Nu toți artiștii comunică la fel de bine cu mediul din jur, nu toți au șansa găsirii unor echipe de lucru adecvate.

În mod paradoxal, deși coregrafia se bazează în primul rând pe limbajul non-verbal, ea se auto-generează, se particularizează tot prin recursul la cuvânt- prin indicațiile verbale ce trebuie folosite cu justă măsură, cu un scop bine definit trebuind să fie totodată exacte și pertinente.

Unui interpret căruia îi ceri să execute un traseu al unei mișcări, nu-i poți spune: “sări în cerc”! Va trebui să-i dai indicații clare de direcție, durată, viteză de execuție, coordonare, de calitate a mișcării. Vei folosi termeni desprinși din matematică, arhitectură, literatura, muzică, teatru, arte plastice, dacă trebuie. Îi vei arăta cum să-și proiecteze corpul în spațiu, îi vei vorbi despre intenția gestului și densitatea lui, despre claritate, îi vei da o durată, o traiectorie în spațiu, etc…Mai mult, unii artiști le cer interpreților să vina cu soluții despre organizarea structurii coregrafice. Așadar cuvântul este o parte cheie în înțelegerea mecanismului coregrafic, atât în ceea ce privește macro-structura cât și în realizarea micro-structurilor.

Dar comunicare înseamnă mai mult și specialiștii în acest domeniu știu că, prezența fizică a coregrafului trebuie să fie acompaniată de o prezență mental-energetică. Interpreții percep corpul, percep motivația coregrafului și au radare superioare prin care intuiesc calitatea ideilor, văd în spațiu mișcarea, uneori chiar mai înainte ca artistul coregraf să o exprime. Cu alte cuvinte, de multe ori între interpret și coregraf se instalează un soi de comunicare bazată pe alte resorturi: emoționale, intuitive. Atitudinea corporală, mentală a coregrafului, funcționează ca o rețea fină de semne care sunt reperate de către interpret în mod conștient și inconștient. Interpretul caută orice semnal prin care să-și deslușească partitura, orice indiciu vizibil sau mai puțin vizibil, ca să lege astfel o conexiune cu sursa, cu artistul care a emis-o, dar și cu opera generată.

Coregrafia în general și cea contemporană în mod particular este limitată și de lipsa posibilității de a nota dansul, în ciuda încercărilor realizate cu mult efort de-a lungul timpului. Mijlocul cel mai popular de a arhiva dansul este desigur video-ul însă, de cele mai multe ori, filmarea nu captează decât o finalitate, or dansul este rezultatul unui proces complex. Captarea pe video va pierde în totdeauna o parte importantă, partea ce ține tocmai de indicațiile verbale date pentru realizarea partiturii coregrafice și alte substraturi mai profunde. Reproducerea video va lăsa deoparte chestiuni ce țin de “agogică”, adică de totalitatea indicațiilor ce reglează expresivitatea actului artistic (“legato-urile”, creșterile în intensitate și/ sau descreșterile, accelerările sau răririle de tempo, etc). Cu alte cuvinte, semnul “plat” nu va reda complexitatea dimensiunilor ce sunt încorporate de simpla mișcare a corpului- ca cea mai mică unitate funcțională, semnul “plat” nu poate rezuma: particularitățile coordonării, direcția de execuție, viteza, caracterul, postura corpului, intenția gestului, calitatea sa, respirația, etc. și acestea nu sunt decât câteva aspecte…Sunt mulți parametri de care trebuie să se țină cont concomitent și toți încorporați într-o singură mișcare…poate tocmai de aceea mișcarea în sine este atât de complicat de notat.

Așadar, deși mișcarea este primul nostru mijloc de comunicare, ea tinde să-și formeze în cadrul dansului contemporan, de fiecare data, alt punct de reper, alt sistem lingvistic. Nici un coregraf nu va dori să se exprime la fel cu un altul, sau folosind aceleași mișcări, cum noi ne exprimăm prin cuvânt. Mișcările nu au rolul cuvintelor și poate și de aici greutatea de a forma un mod și un cod de scriere a dansului. Coregraful construiește alte și alte noi limbaje corporale, din ce în ce mai complexe, cu care desemnează alte contexte, alte situații. Prin urmare, poate cea mai dramatică condiționare a coregrafiei contemporane este faptul că aceasta nu poate fi arhivată și conservată ca atare decât sub forma imaginilor video, prin intermediul cărora se aplatizează de fapt și toată această bogăție de simboluri enumerate mai sus fiindcă spectacolul de dans contemporan este un act de comunicare pe viu, se întâmplă acum, pe loc, în aceste situații, cu oameni vii, prezenți. Nimic nu e absent în dans, nimic nu poate înlocui acest prezent pe care coregrafii și-l doresc perpetuu dar….

Din acest punct de vedere dansul e ca “scrisul pe apă”, așa cum afirmă celebrul coregraf suedez “Mats Ek”. Dansul dispare odată cu deplasarea prezentului înspre viitor, cu alte cuvinte, reprezentația este un rezultat al prezentului și, din clipa următoare, devine trecut și va aparține veșnic acelui timp. Reluarea produsului va schimba întotdeauna ceva în cadrul reprezentației. Niciodată corpul de azi nu rămâne același cu cel de ieri, niciodată ecourile indicațiilor verbale ale coregrafului nu se mențin la fel în timp, fiindcă memoria alterează uneori informația sau, dimpotrivă, oferă o selecție a ei.

Mintea operează anumite modificări în funcție de noile influențe trăite de interpret. De aceea, de multe ori, odată cu dispariția coregrafului, dispare și cea mai vie reprezentare a operei sale, reluarea acesteia nefiind decât o copie a ceea ce odată fusese viu și proaspăt. Și totuși, ce poate fi mai frumos decât această perpetuă re-inventare a contextelor? Ce poate fi mai înălțător decât să scrii poeme pe apă, să sculptezi în vânt, să construiești cu focul, să meșterești cu sunete, să zbori cu aripi de ceară, cum spune titlul minunatei lucrări coregrafice a lui Jiry Kylian -“Wings of wax”? (“Aripi de ceară”). Așa este și dansul contemporan și de aceea ne inspiră, ne place, ne incită, de aceea ne simțim liberi atunci când îl practicăm. Poate și pentru că știm că este la fel de efemer ca și viața noastră pe pământ. Sau poate că, în mod paradoxal, tocmai acest dans ne amintește de măreția și durabilitatea spiritului în raport cu materia.

În secolul al XX-lea și al XXI-lea, dansul a vorbit despre oameni care pășesc cu tălpile goale în roua dimineții, a redat trupuri pictate de umbre, ne-a făcut să auzim corpurile îngropate în zăpadă, să vedem chipuri scăldate în nisip și soare. Datorită lui am traversat lumi dezagregate de timp, am văzut oameni născându-se și oameni murind. Am căutat și am găsit prin mâinile goale ale interpreților de geniu, ploaia, lumina, adevărul. Dansul contemporan ne-a coborât în cele mai de temut tenebre ale infernului, apoi ne-a făcut să credem că am putea urma drumurile visului…și apoi…