top of page

 

Coregrafia minimalistă. Lucinda Childs

​

de

​

​

​

​

​

​

​

​

​

       Sandra Elizabeth Mavhima [1]

 

     

Aproape unanim, creația Lucindei Chils este caracterizată ca fiind minimalistă, deoarece tipul de mișcare din care este compusă coregrafia este restrâns la elemente esențiale: pași, legături de tipul ups, skips, întoarceri scurte, schimbări de direcție, toate executate în perechi sau în grupuri de dansatori, folosind un procedeu de lucru pe care artista îl numește dubbeling. Deși acest tip de mișcare pare simplu la prima vedere, în realitate el implică multă coordonare și un efort fizic susținut, fiind nevoie de rezistență mentală și fizică pentru a executa cu precizie mișcările impuse de coregrafă.         

În artă, termenul minimalist desemnează un curent care folosește un limbaj redus la elemente esențiale; în dans, el este utilizat pentru a descrie lucrări coregrafice construite pe baza unor mișcări simple, compuse din câțiva pași, dar care se dezvoltă, dând naștere unor compoziții din ce în ce mai complicate. Creațiile minimaliste au drept caracteristică esențială claritatea structurii compoziției coregrafice. Lucrările coregrafice ale artiștilor influentați de curentul minimalist sunt ușor de identificat, deosebindu-se între ele prin tipul de mișcări folosite - firești, pedestre - și geometria simplificată.

În anii 1970, Childs a pășit de la arta conceptuală la minimalism, construindu-și coregrafiile din pattern-uri (tipare/modele) repetitive și permutări, folosind pași de dans simpli, dar recognoscibili, pentru a crea un fel de coregrafie celulară, cumulativă, un fel de balet preistoric, așa cum l-a denumit criticul Arlene Croce[2].

Ulterior, stabilind fundamentele stilului său de maturitate, care își are originile în spectacolele anilor 1970, Childs se concentrează pe dezvoltarea unui stil coregrafic propriu: mișcări în timp și spațiu divizate în cadrul unor structuri determinate matematic, fără nici un alt element care să distragă sau să solicite atenție, să înfrumusețeze sau să ascundă mișcările. Așa cum, mai târziu, avea să recunoască artista, scopul său a fost acela de a construi o succesiune de schimbări aproape imperceptibile în decursul desfășurării dansului: “o frază și apoi alta se schimbă treptat, astfel încât să nu existe un contrast puternic în mișcare, ci unul foarte lin. Rezultatul este acela că experiența dansului înseamnă de fapt, să rămâi într-un cadru foarte strict al conținutului, dar să experimentezi o multitudine de treceri în ceea ce privește timpul și spațiul”[3].

Spre exemplu, Dance no. 1 de Lucinda Childs este în mod cert o piesă minimalistă, un studiu despre mersul înainte și înapoi; însă spectacolul este departe de a fi plictisitor. Cei opt dansatori traversează scena în cuplu, ambii executând sărituri ușoare, unul dintre ei fiind poziționat în fața celuilalt. Plăcerea pe care o resimțim privind această lucrare este dată de observarea mo-dului în care autoarea variază acești pași de bază: săriturile devin mai ample și mai joase; câteodată dansatorii își înclină corpurile; de asemenea, schimbă direcția. Uneori se mișcă de la dreapta la stânga, alteori merg de la stânga la dreapta, de exemplu, un cuplu mergând într-o direcție se intersectează din când în când cu traseul altui cuplu care se deplasează în direcție opusă.

Dance nr. 2 este un solo compus din trei secțiuni, în care autoarea dansează în film, iar solista spectacolului interpretează pe scenă, aceeași coregrafie. Deși totul parte foarte simplu, în realitate lucrarea presupune un efort substanțial, atât fizic cât și mental.

În creația Lucindei Childs, lucrări precum Dance (1979) și Available Light (1983), creează un tipar în care dansatorii apar ca niște atomi, se învârt și creează structuri mari, după modelul acelora cosmice. Efectul nu este unul dramatic, ci hipnotic.

Deși începând cu anii 1980, Childs și-a amplificat mijloacele tehnice folosite în creațiile sale coregrafice utilizând poantele, lărgindu-și opțiunile tematice și modelele compoziționale, chintesența calităților a rămas aceeași: prezentare simplă și complexitate a construcției, interesul pentru descoperirea tiparelor, atenția concentrată pe formă, claritate.

În întreaga creație a Lucindei Chils, Dance reprezintă o piesă fundamentală, un adevărat moment de cotitură în dansul modern, fiind considerată a fi manifestul minimalismului abstract în dans. Însă la momentul prezentării acestei lucrări în anul 1979, a fost întâmpinată cu multă reținere și chiar ostilitate de critici și de public, mulți dintre spectatori au plecat în timpul spectacolului. La teatrul Champs – Élysées publicul a afirmat că acesta nu era dans, iar la Academia de Muzică din Brooklyn, dansatorii au fost chiar loviți cu obiecte aruncate din public. Abia după 30 de ani, publicul s-a lăsat cucerit de spectacolul Dance și de viziunea autoarei despre un spațiu al mișcării și energiei pure. În cele din urmă, Dance a fost recunoscut ca fiind una dintre marile lucrări coregrafice ale secolului XX.

În anul 2009 revenirea triumfală a spectacolului a avut impactul unei adevărate revelații. Cu un titlul ce anunța clar tema coregrafică, Dance fusese menit să pună în discuție chiar natura dansului, în forma sa cea mai pură, prin înlăturarea completă a influențelor intrigii narative, a factorilor de  natură psihologicăsau a expresivității. În cadrul Bienalei de la Veneția din anul 2017, cu ocazia acordării premiului Leul de Aur pentru întreaga carieră, lucrarea de dans și totodată film - Dance este prezentată ca fiind opera fundamentală a creației Lucindei Childs, descrisă astfel: ”Dance (1979) este o piatrăde hotar în arta coregrafiei pure, fără nici o altă referință decât la ea însăși, cu propria ei esență, este o sărbătoare a potențialului infinit generativ al mișcării. Asocierea cu Philip Glass[4], cu partitura sa cristalină, și cu Sol LeWitt[5], pentru imaginile video angajate într-un dialog pe scenă cu dansatorii, dublați ca număr și filmați din unghiuri diferite – inițial aceleași - este în egală măsură potrivită și substanțială. Derularea repetițiilor și variațiilor, născute din aceeași celulă- mamă, este echilibrată și împărtășită într-o atmosferă limpede ca un cristal. Pașii de bază sunt simpli, sărituri și întoarceri, în traiectorii diagonale, arcuri, cercuri, care se dezvoltăîn mișcări din ce în ce mai mai complexe, controlate fizic și mental. Efectul vizual este o fluctuație atemporală și lipsităde orice efort”[6].

Dacă ne imaginăm că Dance a fost interpretat într-o perioadă când coregrafi precum Martha Graham și Twyla Tharp[7] foloseau orchestra și teatrul muzical drept model de exprimare, atunci putem să înțelegem impactul ideilor promovate de Childs. În timp ce narativul și emoția erau puse în centrul lucrărilor lui Graham și Tharp, dansatorii lui Childs păreau lipsiți de orice sentimente.  Totuși coregrafa construia și momente de ironie vizuală, când dansatorii se opreau abrupt sau o anumită combinație de mișcări nu se mai repeta, Astfel, mișcările limitate ale lui Childs permiteau infinite posibilități în spațiul care înconjura dansatorii, tehnica și forma fiind unite într-un motorism, într-o mișcare constantă. Astfel, mișcările imaginate de coregrafă se dezvoltau în tăcere. Este de reținut faptul că, anterior spectacolului Dance, Lucinda Childs era un coregraf ce lucra în absența muzicii.

Descoperind frumusetețea simplicității muzicii compuse de Philip Glass, Childs a dezvoltat o metodă pe care a folosit-o în toate creațiile sale ulterioare: a analizat cu atenție structura muzicală și a creat un tipar coregrafic paralel care, așa cum însăși va spune mai târziu, sare peste partitură astfel ca dansul săfie acordat muzicii - “deasupra, dedesubt și împrejur”.[8]

Procedeul poveștii lineare, abstractizarea formulelor fusese testată înaintea sa, însă Lucinda Childs face un pas mai departe folosind defapt repetiția ca o sursă primordială ce dinamizează discursul.

Pentru a completa colaborarea cu Childs, Philip Glass a propus ca pentru realizarea decorurilor spectacolului să fie invitat sculptorul Sol LeWitt, artist și teoretician. Problema cu care Childs și LeWitt s-au confruntat a fost legată de modul în care decorul urma a fi integrat, astfel încât să nu diminueze complexitatea vizuală a coregrafiei. LeWitt, cunoscut pentru lucrările sale minimaliste, a îmbinat imagini ale dansatorilor pentru a crea un adevărat film, care se derula concomitent cu dansatorii care evoluau pe scenă. Rezultatul a fost incitant: dansatorii din trecut, proiectați într-un spațiu bidimensinal, dansau în același timp cu cei de pe scenă, care se deplasau într-un spațiu tridimensional; filmul alb - negru, juxtapus peste luminile de multe ori colorate ale spectacolului, crea, în mod constant, contraste, accentuând efectul aproape hipnotic al mișcărilor imaginate de Childs.

Dance este așadar rezultatul artistic dintre dansul creat de Chils, proiecțiile lui Sol LeWitt și muzica lui Philip Glass, însă a fost considerat și o realizare cinematografică, un film în adevăratul sens al cuvântului.

S-a vorbit despre senzația de plutire, de euforie cosmică pe care o crează spectacolul Dance, despre misterul lucrărilor lui Childs care, deși minimaliste, reușesc să depășească orizontul experienței și realității și să transmită spectatorilor această stare. Artista este de părere că ceea ce induce aceste senzații este exact natura acestor tipare geometrice impersonale.

Childs vorbește despre muzica lui Glass ca fiind profund spirituală. Spectatorul, spune ea, “este luat prin intermediul muzicii, încetul cu încetul, din ce în ce mai departe, undeva în afara propriei identități. Și aceasta este realizată într-un mod simplu, datorită unor tranziții subtile ale variațiilor, care câteodată devin din ce în ce mai lungi și sunt dezvoltate în moduri diferite, așa încât spectatorul are impresia că se întoarce acolo unde a mai fost, dar își dăseama că a fost purtat undeva, ca într-o călătorie”[9].

Efectul mișcărilor concepute de Childs dau naștere unei situații paradoxale: în timp ce nimic nu pare a se schimba - vocabularul fizic fiind același pe tot parcursul spectacolului, pașii sunt vioi și neschimbați, în realitate totul se modifică. În final dansatorii se găsesc pe diagonala opusă celei din care unde au plecat, se sincronizează în același tipar spațial numai pentru a-l și-l împărți din nou.

Una dintre plăcerile profunde pe care aceste dansuri o creează este aceea de a urmări cum dansatorii ajung să se sincronizeze, în timp ce mai multe tipare se suprapun brusc. Explicația acestui fapt constă în aceea că artista a folosit în alegerea modelelor, principii ale logicii matematice, pornind de la ceea ce numește a fi plăcerea pe care o simțim când întâlnim abstracțiile propriilor noastre proporții vitruviene.

Când Childs a început să creeze folosind tipare sau unități modulare de mișcare și-a dat seama că există un univers de posibilități care i se deschide. Deși redus la minimum, materialul coregrafic părea a nu se epuiza, mai degrabă, părea a se multiplica. După cum ea însăși afirma, oricare din aceste dansuri de 10 minute se puteau desfășura, de fapt, pe parcursul a trei sau mai multe ore, dacă ar fi folosit toate posibilitățile. A selectat posibilitățile, dar într-un cadru extrem de riguros. Este de remarcat faptul că repetiția – manifestată prin tipare, pași, ritmuri, a ajutat la popularizarea așa numitei muzici minimaliste; de fapt, coregrafii i-au ajutat pe compozitori precum Steve Reich și Philip Glass să devină mult mai vizibili decât erau inițial. Repetiția, ca mijloc de îmbogățire al limbajului coregrafic folosită de Childs ca o semnătură mai degrabă decât instrument -  a făcut parte din dans în mod constant în ultimii 30 - 40 ani.

Iată ce spune coregrafa “M-am luptat - și mă refer la cei din generația mea - să arătam că dansul este prin el însuși un lucru frumos … poate fi o formă în sine, ca o formă abstractă, și să ramanăo experiență a mișcării și o experiență umană […]. Chiar și atunci când am dansat în tăcere, am considerat coregrafia mea ca fiind muzicală, deoarece implică precizie a timpilor, frazării și ritmului”. [10].

“Dansul pur al Lucindei Childs sugerează că inima și mintea sa locuiesc într-o zona a cerului. Dar picioarele ei sunt categoric pe pământ”[11]. “În poziționările, inversiunile, repetările și frazările imaginative, care se dezvoltă prin creșteri ale detaliilor, dansatorii crează o fascinație strălucitoare, permițând publicului să se concentreze pe măreția mișcării în cadrul contextului de spațiu, lumină și muzică.”[12]

 

 

 

 

Bibliografie/filmografie/URL

 

  • Croce, Arlene -Writing in the Dark, Dancing in The New Yorker: An Arlene Croce Reader, ed. Library of Congress Catalog-in-Publication Data, Croce Arlene, 2000, e-book

  • Childs,  Lucinda- interviu cu Eric Franck (videorecording), Collection Lucinda Childs, 1978

  • Lichtveld, Manon - Lucinda Childs’ Dance, fillm documentar, producător Beat the Duch,           co-producător NPS, 2010, URL: https://vimeo.com/82139427

 

[1]              Sandra Elizabeth Mavhima - coregraf, director artistic al Asociației Secția de Coregrafie și lect. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte ”George Enescu” Iași, Secția Coregrafie

[2]             Croce, Arlene - Writing in the Dark, Dancing in The New Yorker: An Arlene Croce Reader, ed. Library of Congress Catalog-in-Publication Data, Croce Arlene, 2000, e-book

[3]             Lucinda Childs - interviu cu Eric Franck (videorecording), 1978, Collection Lucinda Childs

[4]             Glass, Philip – n.1937 – compozitor american

[5]             LeWitt, Solomon – 1928-2007 – artist american

[6]             http://www.labiennale.org/en/dance/2017/dance-2017-programme/lucinda-childs-dance, URL

[7]             Tharp, Twyla – n.1941 – scriitoare, dansatoare și coregrafă americană

[8]             Extras din film documentar Lucinda Childs’ Dance, producător Beat the Duch, co-producător NPS, 2010, URL: https://vimeo.com/82139427

[9]             Kriegsman, Alan M., The Washington Post, 1981, oct. 25 –

 https://www.washingtonpost.com/archive/lifestyle/style/1981/10/25/the-chiseled-audacity-of-lucinda-childs/3a93bad1-2a48-4154-a52e-9b7cdb89ee99/?utm_term=.e997cdcb2f18

[10]            Extras din Postscriptum, film documentar de Patrick Bensard, 2010

[11]            Dunning, Jennifer – New York Times, 1987, mai 16 - https://www.nytimes.com/1987/05/16/arts/dance-race-and-rise-on-lucinda-childs-bill.html

[12]            Fanger, Iris - Dance Magazine, 2000. - https://www.questia.com/magazine/1G1-65862879/lucinda-childs-and-parcours

Sandra Mavhima.jpg
bottom of page