Miriam

de
Gigi Căciuleanu


Sunt convins că nu hazardul a fost acela care a făcut în aşa fel încât prima imagine pe care o am în amintire despre Miriam Răducanu să fie un gest dintr-un dans pe care îl numise: Gând. Un gest care m-a cutremurat literalmente atât prin aparenta lui simplitate cât şi prin extraordinara sa forţă.
 

Cred că numai Gelsomina din La strada lui Fellini mi-a procurat o senzaţie comparabilă şi o emoţie asemănătoare. Cu diferenţa că gestul din "gândul" lui Miriam (sau poate gândul din gest!) mă "bântuie" până în ziua de azi.

Îşi ducea mâna lent, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui curent gravitaţional numai de ea ştiut, înspre arcada sprâncenei până ce căuşul cu palma în jos, se contopea cu aceasta, devenind un arc de boltă deasupra unui ochi deschis înspre "dincolo", un ochi de cucuvea ancestrală, o privire cu intensitatea inumană şi inteligenţa translucidă a unei Athene din Olimp condamnată la o veşnică tinereţe.

Acea mişcare (hai să nu-i spun gest, pentru că nu-i doar atât!) este infinit mai mult decât o simplă acţiune a muşchilor. E un dans în sine. O filozofie. Esenţa unei gândiri de mişcare. De o fineţe poetică, dureros de imposibil de descris prin vorbe.

După aceea, pentru mine, toate dansurile lui Miriam s-au articulat în jurul acestui moment, pornind din el şi, rând pe rând, revenind de fiecare dată la acea unică mişcare-concept. Un fel de Alfa şi Omega contopite în Aleph-ul poetico-filozofic al lui Borges.

Aşa cum unii împart istoria înainte şi după anul zero, pentru dansul meu, clipa zero a fost atunci, în acel prim contact (eu în sală, Miriam Răducanu pe scenă, prinsă în boldul reflectorului) cu o artistă ieşită totalmente din comun.

Ca orice creator care are, cum spun francezii, mai multe corzi la arcul său, Miriam nu poate fi etichetată sau pusă în vreun sertar. Şi în niciun caz "rezumată" în cuvinte. Dansatoare, coregrafă, maestră-pedagog, gânditoare...
 

Dansatoarea. Da! o fluiditate şi o precizie, ambele obţinute printr-o cizelare necontenită, aşa cum probabil proceda Brâncuşi pentru a transforma penele păsării sale măiestre în pur zbor. Până în ziua de azi, Miriam îşi "trece" zilnic dansurile, la ea acasă în câţiva, foarte puţini, metri pătraţi din care orice mobilă e dată fără milă la o parte, nu numai pentru a-şi repeta coregrafiile, ci ca să facă să şi evolueze în execuţia lor (nicio autoritate culturala, nu s-a sinchisit vreodată să-i ofere nici măcar un colţ de sală de dans!). Acum, recent mi-a spus: "Să ştii că am mai progresat, băiatule"... Mi-au dat lacrimile, dar le-am transformat, ca de obicei, în banc şi am pupat-o...

Coregrafa. As zice mai degrabă compozitoarea de dansuri. Când lucram la Nocturne, Miriam îmi spunea că nu există loc de repetiţie mai bun decât tramvaiul. La ochii mei larg deschişi de mirare, a surâs, aşa cum numai dânsa ştie să o facă, şi mi-a explicat că în timpul orelor petrecute în tramvai, în loc de a le irosi, îşi compune şi repetă dansurile în minte. Poate că în tramvai s-o fi născut şi acel Gând, dansul despre care tocmai am pomenit. Nu din întâmplare se şi numea aşa... Gând care a făcut fericiţi pe toţi spectatorii care se îmbulzeau la recitalurile ei, semi-ascunse, neanunţate de niciun afiş oficial, şi totuşi cu săli arhipline...
 

Nu ştiu cine face pe cine: Miriam dansurile, sau acestea pe Miriam... Oricum, ore de improvizaţie fizică dublate de ore întregi de întors în minte, pe toate feţele, a unei mişcări, sau mai bine zis: a unei idei de mişcare... Dansurile lui Miriam se plămădesc din coca gândului. Pentru ca apoi să treacă prin sita nemiloasă a trupului. Ca sa revină la "răzătoarea" şi mai nemiloasă a gândului. Şi tot aşa. Dalta lui Rodin...

Maestră şi pedagog. Sau viceversa. Nimic la Miriam nu e ca la alţii. Sau e ca la acei "alţi" foarte puţini pe lumea asta. Miriam are o pedagogie care se înrudeşte cu cea din filmul Cercul poeţilor dispăruţi. Numai că, în analogie cu personajul lui Robin Williams din acea ficţiune, în realitate, la Miriam personalitatea altruistă a profesorului este dublată de cea, nemilos-elitistă, a poetului. Nemiloasă şi elitistă Miriam este în primul rând faţă de sine. De aceea îşi şi concentrează toate eforturile numai pe acel elev în care îl dibuie pe artist. Făcând apoi tot posibilul ca să cultive talentul pe care ştie, ca nimeni altul, să-l descopere. Din cărbune nu o interesează să facă foc ci să scoată un diamant.

Cu cei "happy few" pe care cu parcimonie, precum maeştrii caligrafiei japoneze, i-a acceptat în preajma sa, lucrează la fel cum o face cu ea însăşi. Cu aceeaşi fineţe dar şi cu aceeaşi asiduitate de alchimist. Printr-o serie de improvizaţii canalizate, de cizelări consecutive a mişcărilor "scormonite" din subconştient, răspunzând la sarcini gândite foarte precis, pe care cu stricteţe şi le impune, transformă cu răbdarea unei stalactite, nimicul gol în plinătatea unor momente de dans. De artă. Care adăugate unul cu celălalt, transformă elevul în artist.