CAGE – CUNNINGHAM  -  UN PARTENERIAT DE SUCCES

​

Fiu al unui inventator american, compozitorul, scriitorul și filosoful John Cage (1912 – 1992) dezvoltă un parteneriat artistic prolific (întins pe cinci decenii) cu dansatorul și coregraful Merce Cunningham (1919 – 2009). Depășind principiile lui Schöenberg (profesorul său de armonie și contrapunct), privind importanța armoniei în compoziție, el va crea o structură inventivă cu modele ritmice proporționale, conferind astfel independență relației muzică – dans.

 

Datorită lui, Cunnigham începe să-și pună întrebări legate de relația de dependență dintre dans și muzică. Conform înțelepciunii zen, care susține ideea că două obiecte sau entități pot coexista în același timp și spațiu, fără a intra în legătură unul cu celălalt, cei doi vor începe să experimenteze acest model. Compozitorul și coregraful lucrează separat și abia când ambele părți (muzica și coregrafia) sunt finalizate, ele se vor desfășura simultan în fața publicului. Din 1950, această modalitate de lucru va deveni stabilă în colaborarea celor doi, muzica și dansul căpătând independență reciprocă.

 

Puternicul impact pe care Cage l-a avut în artă și mai ales în muzică, a fost datorat dorinței sale de eliberare de sub constrângerile care se regăseau în acea vreme în muzică. Va schimba zgomotele muzicale cu tonuri înalte, liniștea cu sunete, iar prin lucrările în care va utiliza hazardul, va miza pe autoexprimare. Și-a urmat astfel convingerea că spectacolul n-ar

 

trebui să fie o reluare a unei experiențe artistice, ci o ocazie prin care se crea ceva nou, o experiență nouă.

În 1938, angajat fiind la Cornish School, va organiza

 

o   orchestră de percuție și cu ocazia spectacolelor pregătite acolo, va intra pentru prima dată în contact cu Merce Cunnigham (student în anul II, la departamentul de dans). În același an, pentru dansul unei studente, inventează „prepared piano”, un procedeu în care a inserat între corzile pianului: monede, șuruburi, radiere, benzi de cauciuc, diverse materiale, precum pâslă, piele, prin care a oferit auditoriului o serie de șuierături și bufnituri. Această invenție a rămas în istoria muzicii ca fiind cea mai faimoasă dintre toate care îi aparțin. Credincios ideii că

dansul și muzica pot fi compuse în același timp, le va

John Cage și Merce Cunningham,

sugera studenților să își compună singuri muzica pentru dansuri.

 

Cage va mai colabora și cu alți dansatori, precum Hanya Holm, Pearl Primus, însă peste 50 de partituri au fost scrise doar pentru coregrafiile lui Cunningham. De asemenea, a compus și pentru săli de concert sau teatre. El îi va convinge și pe alți compozitori contemporani să scrie pentru dansatori.

 

Din numeroasele realizări ce au marcat parteneriatul Cage-Cunningham, merită a ne opri cel puțin asupra reprezentațiilor care s-au bucurat la acea vreme de un real impact asupra climatului artistic. Primul concert Cage – Cunnigham are loc în 1944, la Humphrey-Weidman Studio Theater. Fără a avea aceeași structură ritmică, compoziția și coregrafia (încă dominată de expresionismul și psihologismul specifice Marthei Graham)1 s-au desfășurat independent în fața publicului. În același an, cei doi vor primi un contract pentru un spectacol, The Seasons la Ballet Society, unde Cunnigham va crea prima lui coregrafie pentru

 

o   trupă de balet, iar Cage va compune pentru prima dată pentru o orchestră. Spectacolul a fost considerat cel mai de succes al companiei respective, care nu a purtat semnătura lui George Balanchine. Abia în 1973 cei doi vor mai avea ocazia să lucreze cu o trupă de balet, de această dată de la Opera din Paris – Agon, Canfield, Landrover și Un Jour ou Deux (având nevoie de 26 de dansatori pentru această coregrafie, Cunnigham a desfășurat cel mai mare casting din cariera sa).

 

Lunga colaborare dintre cei doi a fost influențată de ideile budismului zen, de Marcel Duchamp (reprezentant de seamă al curentului artistic Dadaism), Antonin Artaud (actor și

poet  suprarealist  francez),  James  Joyce  (scriitor),  Erik  Satie  (compozitor),  Henry  David

 

 

1  Merce Cunningham este dansator solist în Compania Martha Graham între anii 1939 – 1945, când hotărăște să se concentreze pe o carieră solo, înființându-și propria companie.

 

                                                                                                                                                                         

Thoreau (filosof american, scriitor, naturalist și transcendentalist), Richard Buckminster Fuller (designer vizionar, inventator, poet și arhitect american), Marshall McLuhan (profesor și filosof canadian).

Influențat de gândirea orientală, Cage credea că muzica trebuie lăsată sub influența divinității și că menirea ei este aceea de a liniști mințile oamenilor. Dintr-o carte veche chinezească de ghicit, I Ching, va învăța să utilizeze o serie de diagrame pentru a ajunge la procesul de compoziție, notă cu notă, determinând volumul, tonalitatea, timbrul fiecărui sunet și durata sunetului și a liniștii. Acest proces denumit „Chance operations” însemna aruncarea a trei monede de șase ori pentru obținerea de numere aleatorii de la 1 la 64. Sunetele, ritmul, dinamica și liniștea vor fi hotărâte prin aceste procese aleatorii. Principalul interpret pentru claviatură a acestor procedee marca Cage a fost David Tudor, compozitor, interpret și colaborator pe parcursul anilor și al lui Cunningahm.

 

Procedeele aleatorii nu au influențat negativ parteneriatul cu Merce, fiindcă și el a practicat pentru dansurile sale acest proces, e adevărat că într-o măsură limitată. Cunnigham va lucra cu jocurile hazardului pentru

 

spațiul, durata și compoziția mișcării, contribuind la învingerea convențiilor gestuale căpătate din lucrul în compania Graham și a valorilor fundamentale din dansul clasic, făcând loc unor noi posibilități de exprimare. Prima încercare de acest gen, a avut loc în 1951 – Sixteen Dances of Soloist and Company of Three, când, pe muzica compusă de Cage în acest

mod, coregraful a utilizat hazardul pe de o parte pentru a hotărî ordinea dansurilor, iar, pe de altă parte, într-un cvartet propriu-zis, coregrafic. Procesul s-a desfășurat astfel: prin aruncarea de monede, va determina succesiunea, direcția și durata unui calup de mișcări. După această experiență, Merce va utiliza în mod frecvent hazardul, mizând pe descoperirea unor noi orizonturi intuitive și imaginative. Diferența în utilizarea acestui proces este aceea că John nu căuta să controleze finalul muncii, ci își lăsa interpreții liberi, să facă propriile alegeri, pe când dansatorii lui Merce aveau o libertate limitată, odată ce coregrafia era stabilită.

 

Anul 1952 este un an de cotitură pentru parteneriatul Cage – Cunningham, două evenimente artistice sprijinindu-le dezvoltarea estetică. Coregraful este invitat de către Leonard Berstein la un festival de muzică contemporană în Massachussets – Brandeis University în Waltham, unde va crea coregrafii pentru Les Noces (compozitor Igor Stravinski) și Symphonie pour un Homme Soul (compoziție a lui Pierre Schaeffer și Pierre Henry, prima piesă de muzică concretă ascultată în America). Pentru prima coregrafie a urmat muzica, dar pentru cea de-a doua a apelat la hazard, respectând durata muzicii, mișcările și muzica desfășurându-se pe scenă simultan, dar independent.

Symphonie pour un Homme Soul s-a cântat de două ori, deoarece Merce a realizat două versiuni coregrafice diferite, una pentru o montare de grup și o alta pentru un moment solo interpretat de el. Dansatorii cu care a lucrat erau dansatori din trei categorii: dansatori care mai lucraseră în trecut cu Cunnigham, dansatori cu experiență și studenți lipsiți de un antrenament vast. Adevărata provocare pe care au avut-o dansatorii de depășit a fost aceea de a reuși să lucreze împreună eficient, cu foarte puține repetiții. Coregrafia cuprindea nu doar mișcări inventate de el, ci și gesturi cotidiene și pași de dans de societate (în tinerețe Merce studiase dansul de societate și step), ceea ce nu ridica probleme de ordin tehnic. Cunningham a apelat la trei diagrame cu mișcări pentru fiecare categorie de dansatori, din care mișcările erau selectate prin procese aleatorii (de hazard). Dansul lor a fost mai târziu denumit Collage.

 

Al doilea eveniment important al acelui an, a fost întâlnirea de la Black Mountain College, Carolina de Nord (un loc în care se întâlneau reprezentanți diverși ai avangardei), unde alături de alți artiști, creează prototipul happening-lui, mișcare artistică care va apărea abia în 1960. Cunnigham dansează, Cage inventează o piesă de teatru fără titlu (o adevărată prelegere de istorie a artei contemporane), David Tudor interpretează la pian, Robert Rauschenberg își expune tablourile prin diapozitive și pune la un fonograf discuri vechi, Nicholas Cerniwitch își prezintă filmele, iar Charles Olson și Mary Caroline Richard își recită poeziile. Într-o manifestare artistică interdisciplinară desfășurată pe durata a 45 de minute, cu toții au avut ocazia de a se desfășura liber, sprijiniți de metodele hazardului. Aceste două evenimente de seamă (de la Braindeis și Black Mountain) îi vor așeza pe Cage și Cunnigham în fruntea avangardei americane, de unde vor manifesta influențe în muzică, dans, teatru și pictură.

 

Cage a reprezentat pentru Cunningham o sursă de inspirație, colaborator de nădejde (compozitor, manager, director muzical), prieten și susținător financiar al Companiei Cunningham.2 Odată cu înființarea în 1953 a Companiei Cunnigham (când solistul trupei Marthei Graham se va concentra pe cariera solo), Cage va fi directorul ei (până la mijlocul anilor ̓70), dar a fost și manager pentru turnee, șef de fonduri, responsabil cu angajarea unor artiști distinși precum Robert Rauschenberg, Jasper Johns, Frank Stella. De asemeni, el îl va purta pe coregraf spre drumul avangardei, care din 1960 începe să fie prolifică. Deși o parte a

 

 

2   Cage nu este singurul colaborator al lui Cunningham care susține financiar compania. Și artiștii plastici R. Rauschenberg împreună cu J. Johns susțin turneele companiei din vânzarea propriilor lucrări. Pe lângă aceștia, compania va fi susținută de subvenții private și subvenții oferite de fundații. Pentru ușurarea situației financiare, în 1964 se va înființa Fundația Merce Cunningham, prima corporație non-profit pentru o companie de dans, model care ulterior va fi preluat de companiile de dans cu statut permanent.

 

 

Cei doi intenționau să colaboreze pentru o lucrare de proporții – Ocean pentru Festivalul Joyce/Cage din Zürich. Dansatorii se mișcau în cerc, spectatorii erau plasați în jurul scenei, iar orchestra de 112 interpreți era situată în jurul spectatorilor. Din cauza spațiului necorespunzător, au fost nevoiți să abandoneze proiectul. Dar în 1994, în cadrul a două festivaluri desfășurate la Bruxelles și Amsterdam, Cunnigham va pune în cele din urmă în scenă acest proiect. Pe baza conceptului inițial al lui Cage, i-au venit în ajutor partitura muzicală a lui Andrew Culver și componentele electronice semnate de David Tudor.

 

Colaborarea postumă cu prietenul său, a continuat prin coregrafii create pe o parte din  ultimele  compoziții  ale  lui  Cage:  Enter  (1992),  Windows  (1995)  și  Rondo  (1996).  De asemenea,    în    1990,    prin

 

regizorul Elliot Caplan, Fundația Cunningham Dance

 

produce filmul Cage – Cunningham, pentru care Merce Cunningham și John Cage (postum) primesc în 1993 premiul The Wexner Prize de la Wexner Center for the Arts, Ohio.

 

Multe dintre coregrafiile lui Cunningham au intrat în repertoriile  teatrelor  americane și din străinătate. John Cage a reprezentat rampa de lansare spre o nouă modalitate de manifestare și percepție a dansului. Puțini compozitori au colaborat și influențat pentru o perioadă atât de lungă un coregraf. Parteneriatul Cage - Cunningham poate fi asemănat doar cu ceea ce au reprezentat colaborările artistice dintre Petipa și Ceaikovski, sau dintre Balanchine și Stravinski.

 

Referințe bibliografice:

 

1. Cunningham, Merce și Jacqueline Lesschaeve, The Dancer and the Dance: Merce Cunningham in conversation with Jacqueline Lesschaeve, Marion Boyars Publishers, London, 2000.

2. Ginot, Isabelle, Michel Marcelle, Dansul în secolul XX, Editura Art, București, 2011

 

3. International Encyclopedia of DANCE, vol. 2, Oxford University Press, New York, 2004